Acum vreo doi ani scriam despre snooker, despre liniştea din timpul competiţiilor, despre postavul verde care-ţi ia ochii cu bilele roşii de pe el, ca nişte ouă de Paşti, despre pocnetul discret dintre ele, despre eleganţa şi fair play-ul jucătorilor. Recent am văzut şi un campionat de biliard (bila 9), ruda populară a snooker-ului. Turneul Spaniei. Postavul era de o culoare nedefinită, un fel de gri-bleu cu nuanţe mov, sau cel puţin aşa îl arăta televizorul meu. Găurile în care intră bilele par indecent de mari, pe lîngă cele ale snooker-ului în care bila parcă abia are loc. Bilele însele au culori diverse la biliard şi pe masă apar, la această variantă de joc, şi unele dungate. Şi jucătorii sînt îmbrăcaţi colorat în tricouri cu mînecă scurtă, pline de reclame (burţile le trec uneori peste curea), faţă de snooker, unde ţinuta tradiţională este în cămaşă cu mîneci lungi, vestă şi papion la gît. Creta nu se mai ţine în buzunarul de la vestă din care, la snooker, se scotea cu două degete pentru a freca discret vîrful tacului. La biliard ea se pune pur şi simplu pe marginea mesei, iar frecarea tacului produce mult mai mult zgomot în difuzoarele televizorului (şi vîrful instrumentului e mai gros). Loviturile sînt de obicei mai bruşte şi mai puternice, instinctul pare mai important decît calculul. Dacă la snooker, "spargerea" iniţială a bilelor se face cu multă fineţe, aşa încît să nu fie deranjate prea tare din poziţia originală, la biliard, pentru această lovitură se foloseşte un tac mai greu, iar izbitura, cu cît mai sănătoasă, cu atît mai bună. Pregătirea loviturilor se face la biliard prin cîteva mişcări repezi de du-te vino ale tacului şi rar se observă concentrarea şi pregătirea similară momentului dinaintea unui "atac" la snooker. Figurile jucătorilor sînt ceva mai puţin pregnante, din cauză că nu e destul timp să fie filmaţi mai de aproape în timp ce se conc