Averile, daca nu-s documentate continuu, daca la moartea stapanului, nu trec la urmasi cu o definitie clara, amanuntita, functionala a inventarului, mor odata cu cei care le-au adunat.
Un bun prieten, negustor de arta si colectionar, a facut infarct, singur in casa, in floarea varstei, si de toata stransura lui s-a ales in cateva luni praful. Omul nu numai ca nu s-a ingrijit de soarta bunurilor sale, dac-ar fi fost sa moara subit, dar n-o facea nici daca traia optzeci de ani. Nu fusese educat in cultul continuitatii. Ca foarte multi dintre noi, daca nu cumva ca majoritatea, nu si-a pus problema continuitatii. Nici rudele, care stiau ca-l vor mosteni, fiindca omul nu avea copii, nu si-au pus problema. Tot ce-au mostenit au risipit imediat, din ignoranta. Colectiile de timbre si numismatice nu le spuneau nimic, tablourile, la fel, nu le spuneau nimic, intelesul, dimensiunile si valoarea averii pe care o primeau erau complet in afara preocuparilor lor. Ar fi putut sa traiasca in bogatie, dar sunt tot saraci. Si, as spune, tot prosti.
Avand de-a face cu urmasii unor pictori uitati, a caror opera merita a fi reevaluata cu mare interes cultural si comercial, mi-am dat seama ce neglijenti suntem noi, ca neam, cu ceea ce s-ar chema puntile intre generatii. Nu lasam punti nici in familie, nici in societate. Cartea mea "Pictori romani uitati" a avut un efect providential, in mii de case unde parintii nu se ostenisera sa le spuna copiilor ce insemnau tablourile atarnate pe pereti si ce soarta le astepta, daca nu se ocupa nimeni de certificarea importantei lor. Dupa 1990, cand comertul cu opere de arta a intrat oarecum in normalitate, urmasii acestor artisti, a caror memorie a fost deliberat cenzurata, dar si urmasii unor familii candva foarte instarite, care mai pastrau in casa bunuri de pret, insa nu credeau ca vor veni si vremuri mai bune, au vandut repede pe mai
