Nu cred ca am avut "crème brulee" in vocabular pina cind am ajuns la facultate, si chiar si atunci expresia nu imi evoca decit restaurante cu lumina difuza in care se servea escargot sau cine stie ce alta mincare cu nume imposibil de pronuntat. Era ceva ce aveam sa incerc vreodata cind sansa se va fi combinat cu dorinta de a ma imagina inconjurata de sofisticare europeana de secol al 19-lea. Mai apoi am vazut filmul frantuzesc "Amelie" si am fost fascinata de credinta eroinei ca spartul zaharului de pe crema era cea mai mare placere a ei in viata. Sunetul acela al linguritei care spargea pojghita de zahar in film mi-a adus aminte de baltoacele acoperite de gheata pe care obisnuiam sa le spargem cu tocul in timpul pauzei, in timp ce stateam cu totii de vorba in curtea scolii, si din care obtineam o la fel de imensa placere, desi de mincat nu mincam gheata. Dar crema de zahar ars nu am avut sansa sa maninc pina anul trecut, iar asta s-a intimplat nicaieri altundeva decit in Japonia.

Am comandat-o la un mic restaurant italienesc dintr-un orasel din sudul celei mai sudice insule a Japoniei. Crusta de zahar era, cum altfel, tare ca sticla si s-a spart in cioburi cind am ciocanit-o cu lingurita. Amestecul de crema rece cu cioburi de zahar mi-a surprins limba in mod mult mai placut decit m-as fi asteptat de la un desert fara ciocolata. M-am bucurat ca experienta nu mi-a dezamagit imaginatia. Am devenit instantaneu un fan al cremei de zahar ars.

Cuvintele in sine - crème brulee - imi evoca, mie una cel putin, o eleganta rustica. Poate ca de vina sint chiar vorbele, moi si matasoase precum crema, iar "brulee" devine, in mintea mea de vorbitor de engleza, evocator de carnavaluri, petreceri si circuri, intr-un cuvint, de distractie. Si asa am hotarit sa incerc sa invat cum sa fac desertul respectiv eu insami, mai ales dupa ce am aflat de la sotul meu ca bu