Este un mestesug de demult - admirat astazi mai mult prin muzee, expozitii, târguri. Putini sunt cei care il mai practica si acestora li se spune artisti populari atunci când sunt chemati la vreo emisiune TV ori la vreo manifestare locala. Tesatorii de covoare si scoarte lucreaza la comanda pentru cei care stiu sa-i aprecieze: francezi, belgieni, canadieni, nemti, chinezi. Mama a tesut, bunica la fel. Pentru Rodica Cracana din Costesti-Vâlcea nu a fost deci deloc greu sa fure mestesugul, si asta chiar de timpuriu. „Am trait in casa cu razboiul, nici nu puteam dormi fara bocanitul brâhlei in urechi“, zâmbeste Rodica, miscând degetele neincetat pe urzeala complicata. „Iscodeam cu ochii la bunica, sa invat cum se face. La zece ani am prins curaj. Cum iesea mamaia afara la pasari, eu ii luam locul. Nu stiam prea bine, dar mergeam pâna mi se rupea un fir, stricam rostul si se incurca totul. Atunci trebuia sa fug sa ma ascund, sa nu ma prinda. Niciodata nu recunosteam ca am gresit, imi era rusine. Pâna la urma, am invatat, zic eu, chiar mai bine decât ea!“. Prima lucrare terminata - macatul rosu cu ita pe natra - o are si acum pe pat, pastrata cu grija, sa nu se toace ori sa-si piarda culoarea. Si de atunci n-a mai lasat nicicând tesutul. „Am facut scoala de tesatorie la Iasi, dar acolo lucram la razboi mecanic, pe pânza, doc si matase“, isi povesteste Rodica tineretea, la doua-trei secunde batând lâna cu brâhla, s-o aseze. „Eu nu faceam mai nimic, avea grija masina. Am terminat acolo si m-am intors acasa, sa lucrez la fabrica din Horezu. Intr-o zi am renuntat si m-am apucat sa tes singura, acasa“. La scurta vreme, Rodica s-a maritat si a trebuit sa plece in casa la soacra. Un an, doi, trei s-a mintit cum a putut: ba cu acul si ata, ba cu treburile gospodaresti, doar-doar o scapa de dorul tesutului. Când a vazut insa ca nu era chip, ca nimic parca nu i se mai indemâna, Rod