MANUALUL BUNULUI ROMAN Toata lumea pierde din asta, dar eu, beneficiarul, fericitul cistigator, pierd cel mai mult. Probabil ca aceasta este si morala fabulei. Reiau discutia de saptamina trecuta privind activitatea institutiilor publice din Iasi. Ne oprisem asupra felului in care Universitatea „Cuza" gestioneaza granturile de cercetare. Intr-un editorial, dl. Mihai Chiper remarcase printre altele lipsa de functionalitate a sistemului de achizitii. Astfel, in acest sistem o imprimanta ajunge la cel care o comanda abia dupa un an, ca si cum acesta s-ar afla pe luna sau pe o insula in Pacific.
Trebuie sa confirm acest fapt. Cunosc lucrurile direct. Este adevarat ca, din fericire, administratia cu care eu unul lucrez la Universitate, in chestiuni legate de grant, este infinit mai disponibila decit sistemul in sine. In comparatie sa spunem cu administratia de la Filiala Academiei, unde troneaza o figura sinistra precum contabila Grigoras, la Universitate gasesti de obicei macar amabilitate.
Indiferent de cultura institutionala, problema este din pacate mult mai adinca. Granturile si sistemul de achizitii publice din jurul lor nu sint facute pentru a ajuta cercetarea. Principiul de functionare a acestui sistem este suspiciunea si misterul. Niciodata nu stii daca nu incalci o lege sau un regulament. Daca nu esti cumva un criminal in devenire sau un hot virtual. Voi povesti asadar mai departe pe scurt propria experienta, ca director al unui grant CNSIS.
Faci un proiect ca toata lumea. Iti alegi o echipa si concepi un dosar. Nu stii cine sint judecatorii, ce competenta si criterii au. Auzi ca se cer acum teme legate de integrarea europeana, apoi ca se cere ca in echipa sa fie citi mai muti tineri si sa ai legaturi cu Occidentul. Dupa un timp, cam jumatate de an, afli ca esti alesul. Primesti un anunt pe adresa de e-mail ca trebuie sa completezi repede un nu
