Emil Boc a declarat si ieri ca democratii n-au motiv sa plece din Guvern. Asta, nu festa pe care i-a jucat-o cuplul Seres-Voiculescu, fluturandu-i si lui hartiuta, nici amenintarea pesedista cu suspendarea, desi chiar si simpla dezbatere in Parlament ar fi o sanctiune, ii da insomnii lui Traian Basescu. Deja miza pe o popularitate dobandita prin giumbuslucuri, iar nu prin fapte durabile, nu-i mai prea aduce puncte. Se asteapta de la el o prestatie de „presedinte al tuturor romanilor”, de mediator calm si constitutional. Lupta intre partide nu intra in fisa sa de post. A presedintelui trebuie sa fie doar veghea asupra respectarii legilor, a Constitutiei. Or, in doi ani, Basescu nu s-a deprins sa fie sef de stat. A ramas in campanie electorala, exercitandu-se ca presedinte de facto al PD si dupa ce l-a cadorisit pe Boc cu functia. “Imi doresc sa avem cat mai multi boci”, isi alinta candva Basescu, tandru, urmasul. Nu si-a imaginat ca Boc se va face baiat mare si-si va da seama ca, totusi, e presedinte ales al unui partid important. Ca are de pazit scaune de ministri, secretari de stat, sefi de agentii, directori etc, ca si interese economice considerabile. Iar asta nu se poate decat ramanand la putere. Si alti lideri pedisti au inceput sa vada ca nu chiar toate sforile se trag de pe Deal. La eventuale anticipate, Basescu n-are ce pierde pe temen mediu. Dar pedistii risca mult. Asa ca n-au de gand sa ucida acum alianta acra cu liberalii. Gestul politic al lui Boc, de a ramane la guvernare langa Tariceanu, vrajmasul lui Basescu, seamana, pastrand proportiile, cu al lui Brutus, care l-a tradat pe Cezar: “Si tu, Brutus, fiul meu?!”, a exclamat, injunghiat, dictatorul. E drept, Basescu nu-i Cezar. Nici Boc nu-i Brutus. Dar creste.