- Social - nr. 257 / 24 Ianuarie, 2007 Actul Unirii Principatelor, act de mare insemnatate din istoria poporului roman, apare ca un rezultat firesc al dezvoltarii treptate a constiintei unitatii de origine, de limba si de credinta a romanilor de pretutindeni, ca o incununare a stradaniilor de veacuri ale poporului roman pentru realizarea unitatii sale statale. Dupa razboiul Crimeii (1853-1856), s-au creat conditii favorabile pentru unirea Tarii Romanesti si a Moldovei intr-un singur stat. In vremea framantarilor si a luptelor pentru Unire, clerul ortodox roman s-a alaturat partidului unionist, sprijinindu-i cu caldura toate actiunile. Printre cei mai de seama sustinatori ai Unirii se numara insusi intaistatatorul Bisericii moldovene, mitropolitul Sofronie Miclescu. La cererea sa, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul de la Socola, a scris lucrarea Unirea si neunirea Principatelor, in care arata foloasele bisericesti, politice, administrative si economice pe care le-ar aduce Unirea. Fiind combatuta de separatisti, Neofit Scriban a scris o a doua lucrare, intitulata Foloasele Unirii Principatelor Romane. Un alt distins membru al clerului, arhimandritul Melchisedec Stefanescu, a rostit, in catedrala episcopala din Husi, o inflacarata predica in sprijinul unirii, tiparita apoi sub titlul Jertfa pentru Unirea Principatelor. Infiintandu-se un Comitet al Unirii la Iasi, format din fruntasii progresisti ai timpului, s-au primit numeroase acte de adeziune la programul sau din diferite regiuni ale tarii. Intre semnatarii acestora apar si numele multor fete bisericesti: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoti de mir si calugari. In anul 1857, ajungand la conducerea provizorie a tarii caimacamul Nicolae Vogoride, s-a inceput o apriga prigoana impotriva unionistilor. S-a propus chiar inlaturarea mitropolitului Sofronie din scaun. Alti cl