Poate cel mai indepartat vis al artistului roman este obtinerea unui atelier de creatie. In viziunea unor reprezentanti ai breslei, mai degraba ajungi pe Everest decat sa reusesti sa ai propriul atelier! Si asta pentru ca, la noi, plasticienii - cu unele exceptii, considerate “varfurile” in arta contemporana - par sa fie aspru sanctionati nu numai de uniunea de creatie ai carei membri sunt, ci si de autoritatile responsabile: primaria urbei si ministerul de resort. De ce? Ne-am intrebat de nenumarate ori dupa’90 incoace si ne tot intrebam in ultimii ani, cand multi dintre aceia care au avut norocul sa ocupe un astfel de spatiu - fara de care nu poate fi conceputa existenta unui artist - au fost aruncati in strada. Valul retrocedarilor nu i-a ocolit nici pe ei, tocmai pe creatorii de patrimoniu, mereu amenintati cu evacuarea.

Numai in Bucuresti cifrele care exprima “bunastarea” artistilor si “interesul” autoritatilor fata de soarta acestora este mai mult decat ridicol: 300 de ateliere, din care numai cca. 60 sunt proprietatea Uniunii Artistilor Plastici, la aproape 3.000 de plasticieni - pictori, graficieni, sculptori, designeri, artisti decoratori! Nici provincia nu sta mai bine la acest capitol. Culpa manageriala sau eroare legislativa?! Si una, si alta. O palida tentativa de indreptare a lucrurilor a existat in 2002, cand proiectul “Orasul artistilor”, cu promisiuni de concretizare in 2004, prin construirea (doar) a 56 de ateliere de creatie pe un teren viran situat in spatele Casei Presei, a sucombat din motive derizorii ce faceau trimitere la, chipurile!, incertitudinea destinatiei. Pentru unii a mai murit un vis. Altora li s-a spulberat orice speranta. Am cunoscut cativa dintre acestia, pentru care miza salvatoare este tocmai speranta ca timpul nu le va rapi bucuria de a crea - singura lor ratiune de a fi. Pictorul Ion Boicu se numara printre ei. Fara a l