Desi despre cartile „literare“ ale lui Livius Ciocarlie s-au scris (din cite stiu, dar poate ca ma insel...) doar elogii, cu tot incontestabilul sau succes de stima, cu toata pretuirea cvasiconsensuala, locul scriitorului ramine inca unul relativ greu de reperat pe „harta“ literaturii noastre din ultimele doua decenii: o pozitie pe masura individualismului subtil, sceptic-relativizant si discret al acestui autor distins, retras ca un melc in cochilie si stinjenit de luminile scenei pe care nu poate sa o evite.
Cartile sale nu „ranesc“, nu genereaza controverse, nu bulverseaza sisteme. Ele opereaza, in schimb, cu instrumente de mare finete, in zonele cele mai vulnerabile ale fiintei. Dupa Mari corespondente (1981), in care se ocupa foarte... artist de „corespondenta“ dintre opera edita a unor scriitori clasici si epistolarele lor, dupa Eseuri critice (1983), unde se desparte „oficial“ de vacuitatea si vanitatile disciplinei, nu inainte de a le ilustra cu excelenta, criticul universitar si eseistul banatean (unul dintre aclimatizatorii cei mai avizati ai tel quel-ismului si ai „noilor metode“ critice in Romania anilor ’60-’70, insotitor mai virstnic al tinerilor postmoderni) s-a metamorfozat in artist precum crisalida in fluture, abandonind culoarul teoreticianului pentru o metaliteratura confesiva hibrida si greu clasabila, „alexandrina“, dar de o autenticitate existentiala frapanta: literarul a sfirsit, asadar, prin a devora existenta „omului precar“, introvertit si modest, traind in si prin literatura, dar cu antenele deschise catre toate vibratiile – sociale, politice, ideologice – ale lumii din jur. Un exercitiu de eliberare, in fond, de evadare din chingile, dogmele si canoanele academice intr-un spatiu al deplinei libertati spirituale, desi am putea spune la fel de bine ca avem de-a face cu o trecere de la teoria la practica literaturii, pe aceeasi
