Constitutia din 1991 s-a nascut dintr-un deziderat schizoid de a impiedica experienta nefericita a dictaturilor personale din perioada comunista si, in acelasi timp, de a asigura suficiente privilegii presedintelui care sa reprezinte, in definitiv, primul om in statul roman.
Intelegerea acestui gen de republica, in care presedintele este vazut ca numarul 1 in ierarhia functiilor publice, dar care nu are suficiente prerogative executive pentru a putea ilustra in mod concret aceasta pozitie, nu poate face abstractie de contextul politic in care s-a nascut Constitutia din 1991.
Venit pentru a umple “vidul de putere” lasat de alungarea lui Nicolae Ceausescu (si celebra expresie a fost lansata chiar de personajul despre care vom vorbi), Ion Iliescu a fost perceput din primul moment drept “salvatorul” care va aduce treburile guvernarii statului pe fagasul normal.
Iliescu a devenit instantaneu liderul de care tara avea nevoie, personajul providential al schimbarii si al epocii democratice care avea sa inceapa.
In acest context, cei care au croit prima Constitutie democratica post-belica au avut o sarcina extrem de dificila: aveau in fata provocarea lansata de necesitatea evitarii producerii unor viitoare derapaje totalitariste prin mecanisme constitutionale suficient de eficiente, combinata cu cerinta (exprimata si de o puternica vointa populara) de a oferi o legimitate suficienta presedintelui vazut, din nou, ca primul om in statul roman.
Aceasta legitimitate avea sa insemne scrutinul popular pentru numirea presedintelui statului.
Aceasta ultima exigenta “democratica” (adica impusa prin miscarea populara care l-a alungat pe dictatorul Ceausescu) era la acel moment de inteles: dupa mai bine de o jumatate de secol in care conducatorii sai au fost impusi in functii prin mecanisme perfect opace, poporul roman is
