Nu stiu cine i-a spus pentru prima oara „generatia asteptata“, dar bine i-a spus, caci am asteptat-o din tot sufletul. Mai ales in acele momente din festivaluri internationale, cind simti ca vii dintr-o tara inexistenta cinematografic. Orice le-ar placea unora sa creada, nu era pomenit decit, uneori, Pintilie. Dar nu a asteptat-o toata lumea si inteleg de ce. inteleg ca e greu sa dai drumu’ privilegiilor, dupa atitea compromisuri pentru acel „trai nineaca pe banii bugetului“, ca si dorul de „paradisul pierdut Buftea“.
Dar sa fim si noi intelesi, ne e greu sa mai privim catastrofele vulgaro-absurde ce constituie opera tardiva a acelora (sau mai putin tardiva, cind e vorba de emuli). La inceput, au pretins ca n-ar fi altii, n-au lasat sa le treaca prin sita decit debuturile acceptate de ei; dupa cazul Nae Caranfil (sustinut de Pintilie), au devenit iar vigilenti si o vreme a fost tacere. Dar „generatia asteptata“ le-a scapat printre degete. La primul film, lui Cristi Puiu i-au subestimat probabil talentul (studiase in strainatate), apoi au incercat sa-l opreasca, dar au aparut si ceilalti.
Deja vizibili in strainatate. Si atunci se incearca dezbinarea. „Cine e cel mai bun?“ sau unii pe o lista, altii pe alta.
S-a strigat poate prea devreme ca s-a nascut Noul Val al filmului romanesc. Cel francez a aparut dupa ce si-a pregatit terenul, prin batalia critica a politicii de autor. Claude Chabrol, primul dintre ei care a facut film (cu banii sotiei), mi-a raspuns, atunci cind l-am intrebat daca trecerea de la Cahiers du cinéma la regie a adus ceva rivalitati intre membrii grupului: nici gind de asa ceva, daca ar fi existat cea mai mica rivalitate, s-ar fi sfirsit totul.
Sa nu uitam ca-n filmografiile romanesti inceputurile sint mai bune decit continuarile. Dupa o vreme, compromisurile si autosatisfactia isi lasa amprenta. Sa nu uitam
