13 Negru (13 Tzameti, 2005), lungmetrajul de debut al cineastului georgiano-francez (ca si Iosseliani) Géla Babluani, mi-a amintit de o replica dintr-o amuzanta reclama la telefonia mobila: „Nu poti face film noir in culori“. Imaginile alb-negru, in care griurile apar mai degraba accidental, chiar sugereaza un film noir stilizat, pe gustul cinefililor nostalgici, iar cea mai mare parte din film are in centru o lume subterana, in care crima este la ordinea zilei – mediul ideal, asadar, pentru o productie de gen. insa aceasta optiune cromatica transanta, care impiedica voit imersiunea spectatorilor, nu se combina, din fericire, cu o viziune maniheista asupra personajelor.
Exista, de fapt, un singur personaj care conteaza cu adevarat pentru Géla Babluani: Sébastien (interpretat de Georges, fratele mai mic al regizorului-scenarist), un tinar de 22 de ani, provenind dintr-o familie de imigranti georgieni care isi duc cu greu zilele intr-un orasel francez oarecare. 13 Negru surprinde procesul de dezumanizare pe care il sufera acest erou, aparent cu puternice principii morale, intrat din intimplare intr-un joc singeros, cu sanse de supravietuire minime si fara nici o posibilitate de abandon. Acum un an si ceva, A History of Violence al lui David Cronenberg ne propunea un personaj cu o traiectorie similara, numai ca actele sale violente aveau corespondent intr-un trecut intunecat, imposibil de sters cu buretele. Povestea din 13 Negru este si mai cutremuratoare, data fiind inocenta initiala a eroului (subliniata de trasaturile angelice ale protagonistului); astfel, evolutia lui Sébastien poate fi asemanata mai degraba cu cea a lui Ovidiu din Marfa si banii: un alt personaj care isi pierde inocenta ca urmare a unei coboriri fara voie in infern.
Despre „competitii“ criminale, in care oameni sarmani sau condamnati de lege sint omoriti sau se omoara intr
