Cîndva, în maşina unui prieten, urcînd pe nişte serpentine mici şi înguste, ameţitoare, undeva în Marsilia, deasupra apei, am ascultat pe un cd muzica lui Bregovic din "Regina Margot". Mi se părea că sînt numai eu, cerul, spre care urcam, apa şi nişte ritmuri ciudate, sfîşietoare, care mă luau pe sus şi mă purtau în plînsetul corzilor de chitară, de viori, de ţambal. Lamentaţiile Ofrei Haza din Elo Hi - Canto Nero - sonorităţile sălbatice, fluierele copilăriei mele din vacanţele de la Severin, trompetele de la nunţi şi înmormîntări, trîntitul unei uşi, icnetul unui refuz, foşnetul unei taftale, inflexiunile unei muzici tribale, ritualice, tradiţionale care se amesteca în auzul şi în simţurile mele cu muzica elaborată cultă, cu orga ceremonioasă, cu alte şi alte ritualuri sofisticate, cu geamătul visceral al tristeţilor ce călătoresc, şi ele, în lung şi-n lat. Am revăzut filmul lui Chereau ca să cuplez sunetele, suspinele, chitara, tobele cu imaginile. Asocierea lor este puternică, păstrîndu-şi, totodată, şi independenţa fiecărei arte. La fel mi se întîmplă şi la teatru. De multe ori, muzica unui spectacol, stările pe care mi le-a indus cheamă scene, relaţii, expresii, gesturi. Aud, de pildă, sunetele amestecate ale culturilor şi lascivităţilor din "Chira Chiralina" a Cătălinei Buzoianu, agonia şi extazul Brăilei de altădată. Muzica lui Alifantis, cîteva acorduri, fac să năvălească peste mine aburul unei lumi, şoldurile legănate ale Chiralinei, du-te vino-ul din chioşcul-centru al scenei. Ferestrele duc şi aduc iubirile, trădările, bătînd strigătul disperării. Un pian mă poartă cu amintirea la mîinile înfipte în el ale Dorinei Crişan-Rusu din spectacolul "Ghetou" al lui Frunză. Frica şi agitaţia din locul exterminărilor vin după ce învolburarea pianului s-a plimbat în urechile mele. Fragmente de mici simfonii, căutări, strigate către oameni, către izbîndă, bîlciul în