Februarie 1997. Mă sună Horia-Roman Patapievici, "mă simt rău, sînt zguduit, Radule, după Jurnal, nimeni nu mi-a spus vreodată că evreii, sub Antonescu, aveau raţia de pîine cu o sută de grame mai mică decît românii... Mi-e ruşine ca român şi creştin... Îţi cer iertare!" "Dar nu e asta problema, Horia, în 1997..." Dar care e? Pleacă pentru o lună în străinătate şi vom discuta cînd se întoarce. "Dar încă o dată, Radule, iartă-mă"...
Eugen Negrici, la TVR: "Jurnalul îmi distruge mitul democraţiei interbelice. Pentru prima oară mi s-a făcut ruşine de poporul meu, de intelectualii lui, de şovinismul lor".
Lena Constante, tot la TVR: "Sebastian avea o extraordinară capacitate de iubire... l-au nenorocit Nae Ionescu şi dragostea lui (ca şi a soţului meu) pentru România".
Dan C.-ul aduce în discuţie un tînăr care nu mai vrea să audă de Eliade, atîţia camilieni sînt în stare de şoc, cioranişti şi rebrenişti "nu-şi revin". Cea mai tare situaţie - un anticamilian notoriu mă ţine - pe stradă - de un nasture al paltonului, extrem de încîntat: "Ce zici ce face Sebastian din Camil al dumitale?". "Orice ar face, Ladima iese foarte bine... (şi la ochii lui stupefiaţi)... Camil i-o spune odată: ŤE în tine ceva din Ladima» şi Sebastian nu scrie decît atît: ŤCamil ştie ceva»." Cu Ionescu e cel mai simplu: el iese atît de bine fiindcă mama lui e evreică! Există un asemenea partid de gînditori. Hemiplegică între dreapta şi stînga - singura problemă a culturii noastre politice - blocată între legionarii care au stat "doar 4 luni la putere" şi "comuniştii care au stat 40 de ani", cititorimea nu e frapată de continuitatea vieţii intelectuale româneşti în ultimii 70 de ani, de acest spectacol al oportunismelor isteţe şi al maniheismelor patetice în care conştiinţele mai mult sau mai puţin bolnave caută, pe culmile exagerării, soluţia acomodantă la "melo"-ul care asp
