A fi independent sau alternativ, dar mai ales a fi si una, si alta, a ajuns, pentru artist, o marca de distinctie. Cei care, precum oamenii de scena, muncesc in echipa, sunt foarte inclinati sa-si defineasca si cadrul institutional, respectiv teatrul unde lucreaza, prin aceste insusiri. O incercare de precizare a termenilor se impune.
Independenta poate fi estetica sau economica, desi cele doua se intrepatrund adesea. Totusi, independenta estetica este relativ usor realizabila, deoarece nicio instanta nu-si mai permite sa formuleze in mod explicit exigente carora actul artistic sa li se conformeze. A fi independent presupune, insa, o norma pe care sa o sfidezi. Initial, independenti erau "refuzatii". Pictorii exclusi, din motive de nonconformism, de la saloanele oficiale deschideau saloane "independente". Astazi, independenta fata de norme este de la sine inteleasa; de aceea, ea singura nu mai poate fi asumata cu mandria de odinioara. Nu mai ajunge sa fii independent, trebuie sa fii alternativ. Alternativ este cel care nu doar contesta, ci si propune o alta viziune artistica. La sfarsitul secolului al XIX-lea, independenti erau toti cei care sfidau normele academismului pompier. Dintre acestia, doar impresionistii au propus solutia alternativa.
Independenta economica ridica probleme mai spinoase. Filosofii, scriitorii si muzicienii si-o revendica mai usor; oamenii de teatru, mai greu. Schopenhauer, boicotat de studenti, isi putea permite sa stea acasa si sa scrie, in dispretul receptarii. Flaubert si Proust isi datorau familiei independenta economica; totusi, dependenti de succes, cultivau cercurile influente. Kafka, indiferent la ecouri, isi castiga painea si, o data cu ea, independenta, ca functionar de banca. Demersul omului de teatru, fara sustinere economica, ramane virtual, iar el, in absenta succesului, ramane frustrat. Pentru acesta, a fi alte
