După 1948 au început să apară comunişti care şi-au inventat trecutul ilegalist, determinând celebra constatare ironică: "Puţini am fost, mulţi am rămas!" Vremea era propice pentru profitorii noului regim, iar un trecut eroic îi plasa pe aceştia mai bine în competiţia pentru putere. Perioada postcomunistă, imediat după 1989, a avut şi ea parte de acest fenomen, cu altă coloratură politică însă: auto-inventarea de anti-comunişti. Motivul e acelaşi ca în primul caz: scontarea unui profit politic garantat. Dar mă întreb la ce ar putea folosi acum, la început de mileniu III, inventarea de legionari. Ar fi câteva mize de imaginat, altele decât restabilirea unui adevăr (căci de adevăr nu poate fi vorba). Inventarea de legionari din rândul unor personalităţi culturale prestigioase ar putea servi la multe scopuri: satisfacerea gustului pentru senzaţional sau pentru dezvăluirea unui secret; compromiterea unor personalităţi considerate până de curând imaculate. Ar putea exista însă şi un mobil obscur, neaşteptat, subtil: a îmbunătăţi imaginea Mişcării Legionare, într-un proces de reabilitare moderată. Parcă nu ar fi de ajuns simpatizanţii sau aderenţii dovediţi la Mişcarea Legionară! Mai sunt necesare câteva nume, care să ne determine să spunem: dacă şi aceştia au fost legionari, înseamnă că legionarismul a fost un fenomen copleşitor, inevitabil, căruia aproape nimeni nu i s-a putut sustrage. "Adevîrurile crude" Alex Mihai Stoenescu este un istoric de succes la public. E suficient să spun că o serie de trei volume cu titlul general Istoria loviturilor de stat în România a trecut în 2006 în colecţia "Cartea de buzunar" a Editurii RAO, după ce în 2002 apăruse o primă ediţie. Le-am citit cu plăcere, acceptând din start, ca ipoteză de lucru, accentul pe care voia să-l pună autorul pe faptul că aproape toată istoria modernă a României este reductibilă la o serie de lovituri de stat.