Constatam, de curând, într-un grup de prieteni apropiaţi ca vârstă, că nu se mai foloseşte în ziua de azi, la nici o generaţie, formula magică a copilăriei noastre: "Pe cuvânt de onoare!" Când trebuia să convingi, când îţi era pusă la îndoială sinceritatea, când voiai să închei discuţia, ajungea să rosteşti formula asta, la fel de eficientă ca "Abracadabra!" în momentele de cumpănă din poveşti. Totul se limpezea şi se liniştea ca prin farmec. Nu mai încăpea discuţie! Pe de altă parte, când făceai o promisiune greu de ţinut sau când spuneai un lucru îndoielnic şi ţi se cerea să le validezi cu un "Pe cuvântul meu de onoare!" te simţeai înfiorat ca un martor care face declaraţii sub jurământ, într-o solemnă curte de justiţie. Te gândeai bine înainte să spui un asemenea lucru. De câte ori, chiar în jocurile noastre inocente, nu am cerut sau nu mi s-a cerut garanţia cuvântului de onoare! Nu-mi amintesc să mi-l fi călcat vreodată, nu cu voie, în orice caz. Chiar copiii mai mari şi mai "răi" decât mine, cărora le ceream această garanţie ezitau, se fâstâceau şi până la urmă evitau să-şi dea cuvântul dacă era ceva care să scârţâie, în afirmaţiile lor, de obicei cu scuza "nu-mi dau cuvântul pentru atâta lucru!". Exista şi varianta prescurtată: "Pe cuvântul tău? Pe cuvântul meu!" Nu ştiam, desigur, ce e cuvântul, nici ce e onoarea, dar le intuiam importanţa şi le preţuiam la adevărata lor valoare. Simţeam că e prea riscant să le pierzi. Lumea copiilor are, contrar clişeului închis în adjectivul "copilăresc", un grad de solemnitate şi o seriozitate care se pierd pe parcurs. Mizele sunt întotdeauna foarte mari. Lumea în care ne jucam avea cuvânt, noi aveam onoare. În romanele balzaciene şi în secolul balzacian existau afaceri încheiate numai "sur parole", sub jurământul cuvântului dat. A da un cuvânt era la fel de eficient ca a da un avans în bani sau a lăsa orice altă garanţie p