Printre prejudecatile - deloc putine - care complica inutil viata scenei romanesti se numara si aceea ca teatrul "nou", adica teatrul facut de companiile si artistii independenti, cu texte provocatoare, cu decor si costume sumare, cu bani putini si cu multa abnegatie, trebuie sa fie neaparat sumbru si incruntat, daca nu mizerabilist. Deoarece vorbeste, de regula, despre subiecte "fierbinti" (ba chiar hot) sub raport social, se crede ca, pentru a fi cool, tonul discursului acestui tip de teatru are obligatia de a ingrozi si deprima auditoriul.
Ceea ce este, fara indoiala, nu doar fals, ci si stupid. Ca intotdeauna, insa, ideile primite de-a gata au viata mult mai lunga (si mai comoda...) decat gandirea de bun-simt, asa incat cine merge astazi la noi la un spectacol "independent", "alternativ", "underground" etc. rareori va izbuti sa rateze subiecte precum drogurile si urmarile lor devastatoare, familia traditionala in chip nu atat de celula a societatii cat de carcera a membrilor (mai ales imberbi) ai acesteia, sexul si televiziunea ca perfide forme de religie moderna s.a.m.d. Nu vreau sa spun, Doamne fereste, ca toate acestea nu intereseaza, intr-un grad sau altul, viata sociala din Romania; nu vreau sa spun ca nu reprezinta subiecte de reala ingrijorare (si - vai! - mult mai putin de reala preocupare); nu vreau sa spun nici macar ca temele acestea nu ar fi cat se poate de profitabile din punct de vedere artistic. Spun doar ca, dupa parerea mea, a vorbi la nesfarsit despre lucruri (totusi!) putin placute si a vorbi, pe deasupra, pe un ton la nesfarsit jeluitor sau violent nu aduce, in ultima instanta, niciun serviciu cauzei. Si nu-i pacat?
Marturisesc ca la o astfel de "abordare" ma asteptam mergand, putin inainte de sarbatorile de iarna, spre "locatia" celei mai proaspete premiere a Teatrului Fara Fontiere: Chatroom de Enda Walsh. O salita la etajul
