Cand am primit cele noua CD-uri pe care era copiata emisiunea dedicata de Teatrul National Radiofonic regizorului Valeriu Moisescu, intentionam sa ascult unul-doua, sa dau un telefon politicos si sa-mi vad de treburile urgente. Dupa cel de al doilea, am inceput sa fiu curioasa, dupa al treilea mi-am dat seama ca e necesar sa ascult totul, dupa al patrulea devenisem dependenta. Intinsa pe atatea ore, emisiunea si-a meritat pe deplin spatiul-timp acordat. Nu numai pentru ca ne-a familiarizat cu personalitatea teatrala a unui important regizor si profesor - Valeriu Moisescu - evocand spectacole, ambiante, cronici, reproducand fragmente din scrierile lui, ci si pentru ca prin Moisescu patrundem in istoria anilor deturnati din teatrul romanesc. Intre idealizare nediferentiata si negare globala, teatrul celor cinci decenii de comunism este judecat otova, in functie de interesele zilei de azi si nu de realitatile zilei de ieri. Doar ca, uneori, ignoranta e mai puternica decat interesele.
Valeriu Moisescu nu este doar un regizor talentat, ci si un intelectual luminat si un om generos. O initiativa care s-ar fi putut limita la constructia unui soclu pentru propria statuie devine o panoramare a istoriei din cinci decenii a teatrului romanesc. Absolvent pe vremea cand pe scena copacii aveau desenate toate frunzele, Valeriu Moisescu a participat la actiunea de durata denumita conventional reteatralizarea teatrului romanesc: nu a fost un anume spectacol, desi se pot stabili repere in timp, cineva anume, desi se poate face o cronologie si se pot pune etichete; ceea ce a contat a fost miscarea, informala, fara statut si fara sefi, prin care s-a afirmat un nou fel de a gandi viata scenei, un nou mod de a exprima teatral viata sufletului omenesc.
Povestindu-si propriile spectacole, evocandu-si prietenii, pe marii actori cu care a colaborat, echipele actoricesti in car
