Cine trece pe strada George Enescu nu mai poate găsi la nr. 13 decît scheletul de cărămidă al faţadei unei case neoclasice, pe care o vedeam întreagă pînă la începutul anului trecut. Atunci a fost distrus de un incendiu restaurantul, aproximativ spaniol şi scump, care ocupase cîtva timp acea clădire de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, căreia-i stricase aspectul doar printr-o tencuială colorată şi prin umbreluţele de lîngă mesele întinse în toată curtea. Aţi băgat de seamă cît de dese sînt, de la o vreme, incendiile în Bucureşti? Ce dracuâ fac pompierii?
Acum, printre maldăre de lemnărie sfărîmată şi grămezi de cărămizi vechi, e un maidan pe care a rămas doar peretele singur ca un decor de teatru, cu cîte două arcade de fiecare parte a intrării, iar în spate este groapa scobită pînă la temelie, cu treptele care altădată coborau în pivniţă. Vulgarele anexe din fundul curţii erau noi, sau fără vîrstă, şi sînt încă locuite. Terenul, pătrunzînd adînc spre Piaţa Amzei, între alt restaurant şi o casă înaltă, impunătoare, aşteaptă să fie curăţat pentru a se ridica acolo o construcţie mai rentabilă.
Ce fusese aici odinioară n-a interesat pe nimeni, deşi cred că lipsa de pe lista monumentelor istorice era încă una din greşelile numeroase din cauza cărora acest document oficial este provizoriu. Planurile cadastrale întocmite de Institutul geografic al armatei în anii 1895 şi 1911 ne dau lămuriri neaşteptate. Aici începea Uliţa Herăstrăului, pe care o cunoaştem ca Dorobanţi. Tronsonul care leagă Calea Victoriei de piaţeta cu statuia lui Lahovary s-a numit întîi Biserica Albă, avînd la colţul cu Podul Mogoşoaiei ctitoria popii Dîrvaş din veacul al XVIII-lea, şi a primit numele de Alexandru Lahovary după moartea omului politic conservator (1897), care locuise chiar în capătul străzii, adresa din 1885 fiind Calea Dorobanţilor, 5. A purtat mai tîrziu un nume sov
