Oameni angajaţi, şi serioşi, criticii pot fi fermecători cînd iau o pauză. Cînd îşi permit, plecînd de la te miri ce, de la lucruri mărunte care strigă după condei şi hîrtie, să însăileze tablete. O gazetărie beletristică, făcută din elitre colorate, ca flecuşteţele atît de semnificative din lada cine ştie cărui colecţionar de suveniruri, printre contur, dînd drept de viaţă, în regnul atît de sobru al criticii, speciei pe care, în poezie, Arghezi o botezase creion. Am găsit, prin vrafurile de cărţi pensionate (şi de-asta, mai simpatice) de pe Academiei, cutia cu creioane cu două sertare a lui Călinescu, cronicile mizantropului şi cele rebotezate, ale optimistului, unite într-o carte cu al doilea titlu, din '64, de la Editura pentru literatură. Era (vezi Nicolae Balotă, Caietul albastru) un an semnificativ pentru critică, acesta în care Călinescu îşi publică lucrări de peisagistică. Priviri. Contemplări. De pildă, crochiul botezat Oraşe: "Sibiul este un burg foarte elegant de stil gotic transilvan, a cărui fizionomie specifică nu poate fi înţeleasă fără satele româneşti din jurul lui. Satele săseşti sînt frumoase şi severe, cu uliţe largi, pe care casele se rînduiesc una lîngă alta, vopsite în verzui, în ocru, despărţite doar prin mici curţi ascunse îndărătul unor mari porţi de lemn. Acoperişurile, învelite cu ţiglă, au două planuri înclinate gotic, iar în frontunul rezultat în faţadă din unghiul planurilor se vede cîte o inscripţie în versuri. O casă e un adevărat Kloster hermetic. Oamenii ies seara pe un tăpşan verde din faţa şirului de case, sau stau pe bănci în faţa porţilor. Îmbrăcaţi într-un fel de redingote negre, ca nişte sutane preoţeşti, saşii staţionând duminica pe uliţele satelor lor oferă o viziune halucinantă." Puţin mai-nainte, e Bucureştiul, oraş plin de biserici, "de un alb cretos şi dulce, care absoarbe soarele fără a produce fulgerele marmurii", un