Cum s-a născut teatrul? Ce legătură există între aşa-numitele manifestări parateatrale (la noi, ar fi, de pildă, obiceiurile de Anul Nou: Pluguşorul, Capra etc.) şi spectacolul "cult"? Dar între teatru şi religie? (Orice religie.) Unde se situează, pentru "performator", graniţa dintre mimare şi trăire? Dar pentru privitor, unde se termină observarea detaşată şi unde începe identificarea înflăcărată?

Presupun că întîmplarea la care am luat parte cu ocazia unei scurte şederi profesionale în Coreea, acum cîteva luni, se pretează unor multiple exfolieri şi interpretări semiotice, sociologice, structuraliste, psihanalitice şi aşa mai departe. Am meditat îndelung la acea întîmplare, am răsucit-o pe toate feţele şi... nu am găsit nimic adînc sau înalt de spus despre ea. Pînă la urmă, m-am hotărît să o descriu ca atare.

Ultima zi a Congresului mondial al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), desfăşurat anul trecut, în octombrie, la Seul, a fost rezervată de gazde unei reprezentaţii oferite de o celebră şamaniţă (sau cum o fi femininul de la şaman). Cel puţin, aşa suna, în traducere englezească şi franţuzească, acel punct al programului. Subiectul era dezvoltat într-o prezentare în acelaşi timp foarte amplă şi complet ceţoasă, pentru că se furnizau o sumedenie de amănunte despre persoana respectivă - o personalitate (re)cunoscută în toată lumea şi, mi s-a părut mie, temeinic exploatată pe linie de imagine - şi despre "etapele" întîlnirii cu ea, dar toate aceste detalii plecau, în chip evident, de la presupunerea că lectorul e solid iniţiat în fenomenul şi formele de manifestare ale şamanismului (coreean). În ce mă priveşte, cunoştinţele asupra chestiunii erau mai mult decît modeste: pe şaman îl plasam undeva între preot şi vrăjitor şi mi-l închipuiam oficiind în adîncul pădurii ritualuri păstrate strict secret; nici nu ştiam că şi femeile p