Neruşinarea şi lăcomia pesedeilor au atins un punct de maximă intensitate. Năpârliţi miraculos, la umbra indiferenţei publice, sforarii partidului au crezut c-a sosit momentul să reintre în cărţi. Prilejul, ce-i drept, era prielnic: păruiala sterilă dintre palate, abandonul administrării ţării în favoarea intereselor de grup, senzaţia de sufocare pe care-o au liberalii când aud de pedişti şi pediştii când aud de liberali invitau la luarea cu asalt a puterii. Dac-ai sta să-l asculţi pe Geoană, PSD-ul e deja stăpânul ţării, iar suspendarea lui Traian Băsescu şi trântirea guvernului se pot face la o simplă bătaie din palme. Văzută din partea cealaltă, harţa dintre premier şi preşedinte părea să fie singura preocupare a celor ajunşi "la mustaţă" la putere în 2004. Incompatibilităţile dintre cele două personaje nu sunt atât de mari cât par văzute la televizor. Din nefericire, şi de o parte, şi de alta, se află interese obscure, orgolii şi o dezarmantă lipsă de realism. Nu numai că Alianţa D. A. a depăşit în inconştienţă prestaţia fostei Convenţii Democrate, dar duritatea replicilor venite din partea ex-comuniştilor le-a permis să ajungă la cote isterice. Situaţia e aberantă: de bine, de rău, economia merge, principalele obiective strategice ale ţării au fost atinse, vocea României e mai ascultată în străinătate decât oricând în ultimii şaptesprezece ani. Şi totuşi, s-a ajuns în punctul în care un comando cu nostalgii comuniste încearcă - nu fără şanse de succes - să arunce în aer tot ce reprezintă acumulare sănătoasă în România. Ceea ce se străduie să-i facă astăzi pesedeii lui Traian Băsescu n-au îndrăznit să-i facă nici măcar lui Emil Constantinescu. Explicaţia e simplă: preşedintele cederist al României n-a reprezentat niciodată o primejdie reală pentru structurile mafiote din partide şi administraţie. Infinit mai ofensiv, Traian Băsescu a devenit din prima clipă parat