Neastamparatul Horia Garbea, scriitor atat de prolific, incat te intrebi cum de mai are energie sa citeasca si cartile altora (despre care mai si scrie!), are surprinzatoarea idee de a-si insoti cel mai recent roman al sau, Crime la Elsinore, cu... un glosar.
De obicei, astfel de utile instrumente se adauga editiilor de texte vechi, scrierilor marcat regionale, transcrierilor de documente s.a. Sunt tezaurizate intr-un glosar cuvinte care demult si-au sfarsit drumurile lor printre oameni. Au tacut gurile care le-au rostit, s-a facut cenusa mana care le-a scris candva, s-a petrecut in neguri de uitare timpul in care s-au intrupat ganduri care, pana si din ele, doar colbuite zdrente au mai ramas.
Sunt, recunosc, un impatimit cititor de astfel de glosare, cimitire ale cuvintelor de demult si insectare cu flutureii rostirilor batrane.
Dar intr-un roman de Garbea? La capatul paginilor unei scrieri atat de vii pare mai mult un "caprit" auctorial, o anexa ajutatoare pentru intelegerea textului extrem de alert, de bine condus si deloc dificil la lectura.
Si totusi... Dincolo de surasul ghidus al autorului (multe dintre cuvintele glosarului nici nu cred ca se regasesc in text!), Garbea ne atrage atentia asupra unei dureroase realitati. In Romania acestui inceput de mileniu se vorbeste din ce in ce mai poticnit. De la nenumaratii invitati ai nenumaratelor discutii televizate, care se chinuie, saracii, in a descoperi cat de cat cuvinte care sa para ca exprima ceva si pana la limbajul strazii - odinioara atat de plin de seva -, se comunica tot mai putin.
Se sporovaieste mult, dar cu din ce in ce mai putine cuvinte. Nu este vorba de arta exprimarii frumoase (candva, hat-candva, se preda si retorica in scoala!), ci de legatura intima a vorbitorului cu cuvintele sale. Nu trebuie prea multe cercetari sociolingvistice ca sa constati ca vorbitorul de limb
