A durat ceva mai bine de un secol, dar a meritat. În cele din urmă, americanii s-au văzut nevoiţi şi ei să admită ceea ce ştia deja tot satul - pînă în ziua de azi, cea mai pertinentă analiză a Statelor Unite rămîne în continuare cea făcută de un francez în 1835. Alexis de Tocqueville - căci despre el este vorba - a vizitat America cînd avea doar 26 de ani, sub pretextul studierii sistemului penitenciar american. În cele cîteva luni petrecute acolo - fără sondaje de opinie, analize demografice sau alte metode sociologice mai mult sau mai puţin sofisticate -, tînărul Tocqeville a reuşit să înţeleagă America mai bine decît au făcut-o (şi o vor face încă multă vreme) americanii înşişi. Într-o vreme în care SUA erau încă privite ca un soi de rudă mai necioplită a bătrînului continent, iar democraţia era încă un experiment de un succes îndoielnic, Tocqueville a reuşit să descifreze liniile de forţă care vor domina lumea în secolul al XX-lea. A înţeles democraţia cu bunele şi relele ei, i-a lăudat meritele şi nu s-a sfiit să-i scoată la iveală defectele. Mai toate profeţiile făcute de Tocqueville în 1835 despre arena internaţională, în general, şi despre America, în particular, s-au împlinit între timp - inclusiv aceea conform căreia secolul al XX-lea va fi martorul înfruntării dintre două superputeri: America şi Rusia.

Celebritatea cărţii sale, Democraţia în America, face foarte posibil ca ea să fi fost parte din bagajul teoretic al consilierilor preşedintelui Bush care au conceput planul de democratizare a Irakului. Cel puţin din afară - vorba bancului - aşa se vede. Democraţia în Irak a fost gîndită după modelul democraţiei americane - pornind, probabil, de la ipoteza că democraţia e una şi bună: ceea ce funcţionează la Washington va funcţiona, mai devreme sau mai tîrziu, şi la Bagdad. Ipoteza pare cu atît mai credibilă cu cît majoritatea neoconservatorilor -