Se spune că fericirea - în literatură - este plictisitoare. Unii scriitori dezmint totuşi, prin textele lor, această idee care a făcut carieră datorită caracterului ei tranşant şi cinic. N. Steinhardt şi-a intitulat chiar, provocator, cea mai importantă scriere a sa Jurnalul fericirii. Gabriel Chifu este şi el (nu neapărat în scop polemic) un poet al fericirii. Aceasta înseamnă că are curajul (artistic) să descrie şi să glorifice frumuseţea lumii. O face calm şi visător, atent la nuanţe, absorbit de îndeletnicirea sa, ca un oriental care desenează. După opt volume de versuri şi prezenţa în numeroase antologii, poetul şi-a alcătuit (cu competenţă şi bun-gust) o antologie proprie prefaţată (aşa cum şi-ar dori mulţi poeţi) de însuşi Nicolae Manolescu. Antologia are, judecată ca obiect, un design elegant şi cuprinde, în afară de poeme, desene (superbe) de Marcel Voinea, astfel încât apariţia ei poate fi considerată un eveniment. Dar ea constituie, mai ales, un prilej de a reciti ce a scris mai bun până în prezent Gabriel Chifu ca poet. Regăsim, cu plăcere, în paginile cărţii acea beţie lucidă pe care i-o provoacă poetului contemplarea existenţei, acea admirare deopotrivă euforică şi inteligentă a lumii. Unele poeme iau forma unui vis povestit, ca la Al. Philippide: "Eram într-o pădure de liliac înflorită. Lumina/ - mândra, tânăra, sfânta - intra şi ieşea din trupul meu./ În voie, nevătămătoare stihie, intra şi ieşea din mine/ ca o ceată de copii aurii ce aleargă dezlănţuiţi/ printr-o casă nouă cu sute de ferestre şi uşi,/ toate deschise... Ivire pură. Era aceea/ ziua imperceptibilă, nepământeană,/ nerostuită-n calendar,/ a opta într-o săptămână? Era?... Am văzut limpede/ ziua aceea în chip de lacăt de aur./ Îmi amintesc fiecare detaliu al său:/ era fin decorat cu bufniţe şi flori de lotus/ şi mare cam cât se vede o stea pe cer,/ cam cât un bulgăre de nea ţinut în mână de