Desi a debutat in epoca de glorie a postmodernismului, Simona Popescu nu s-a conformat nicicand decalogului instituit de Ihab Hassan. Intalnim, ce-i drept, in poemele sale numeroase elemente din sablonul amintit: prozaismul si tranzitivitatea, "realismul" si biografismul, colajul si intertextualitatea. Insa postmodernismul Simonei Popescu, cat si pe unde se gaseste, a fost intotdeauna trecut prin filtrul suprarealismului tutelat de Gellu Naum.
Mai ales cu sloganul independentei absolute a discursului, care transforma poezia intr-o zbenguiala de cuvinte cu referinta amputata, autoarea Exuviilor nu s-a impacat defel. De altfel, atunci cand vorbeste, in Lucrari in verde*, despre totemul optzecist, Simona Popescu ii da o definitie eretica si scandaloasa: "Postmodernismul tine de simtire, de viata - vazuta cu mai multe simturi deodata, hyper, multifata si nu ca margelele pe ata!". Dar, dincolo de asemenea corectii, subversiunea devine pe nesimtite perversiune in momentul cand poeta atenteaza la prejudecatile dragi deopotriva modernilor si postmodernilor. Caci, revendicandu-si statutul paradoxal de "cantosuri pulverizate", textele sale se afla la antipodul retelelor ordonate si ierarhizate cu care ne-a obisnuit poezia canonica. In opozitie cu structura organica a poeziei cu majuscula, bucatile Simonei Popescu par niste organe tumefiate, care se dilata monstruos si prolifereaza aleatoriu, asemenea tijelor vitei de vie; astfel se explica de ce autoarea e nevoita sa mai intervina din cand in cand cu foarfeca in aceasta materie vie, pentru a face "lucrarile" care se cer facute in asemenea imprejurari (mai exact: "plivitul lastarilor", "ciupitul", "copilitul", "legatul lastarilor", "copcitul", "carnitul", "taierea inelara", "desfrunzitul" etc.).
Prin urmare, poezia Simonei Popescu nu prea face casa buna nici cu lirismul concentrat, nici cu epicul labartat. Cu to
