Dintre poeţii ultimilor ani, Mihai Ignat mi se pare de departe cel mai interesant caz de contra-promovare. Se petrece cu el bizareria de a fi întotdeauna lăsat în raftul al doilea al memoriei, printr-o neglijenţă de care cititorul e tot atât de răspunzător pe cât e Ignat însuşi. Chiar dacă mai toate datele îl puteau transforma neîntârziat într-un autor cu o vizibilitate peste medie, chiar dacă a publicat constant şi a avut dintru-nceput succes la critică, atitudinea lui nu s-a deplasat deloc dincolo de jaloanele discreţiei. Sau, mai corect formulat, ale expectativei. Privit schematic şi liniar, Mihai Ignat pare a fi făcut cam totul pentru imaginea sa: l-a creat pe Klein aşa cum Disney pe Donald Duck, un personaj-poem ceva mai insistent decât Nea Gicu al lui T.O. Bobe, Tina lui Bogdan Iancu sau Profy al Simonei Popescu; a brevetat această fantoşă semipersonală în mai multe din volumele sale (Klein din 1995 sau Kleinpoeme din 2004); a editat chiar o plachetă underground fără coperte - Klein spuse (2001). Şi totuşi, una câte una, nu sunt decât matrice generale de lucru, planuri de atac, iar nu vreo ofensivă reală şi amplă. Acesteia din urmă i se pune înainte un categoric "nu". Că e vorba de atitudine, iar nu de întâmplare, şi că lucrul ţine mai curând de o intenţie asumată la nivelul scriiturii decât de un accident de marketing, ne convinge cea mai recentă carte de poezie a lui Mihai Ignat: Klein spuse Klein (Editura Cartea Românească, 2006). Nu numai Klein e acelaşi pe care-l ştim de ani buni (de altminteri, jumătate din volum reprezintă reluarea subversivei plachete din 2001), dar şi autorul său a rămas neschimbat. Nici un rid nu-i brăzdează poemele. Cerebralitatea, echilibrul, senzualitatea, minuţia se menţin şi îl menţin, în acelaşi timp. Practic, orice recenzie a unui volum anterior îşi păstrează - vorba vine - valabilitatea şi în cazul acestuia proaspăt apărut în