Indubitabil, sistemul socialist de tip sovietic aplicat în economie şi în societate, în România de după 1948, a fost o variantă de modernizare. Una dintre multele posibile.
Uşurinţa cu care s-a impus se explică prin cîteva motive. Pe de o parte, esenţa net politică a tuturor acestor reforme. Cîtă vreme regimul era implicat direct în succesul acestei variante de modernizare (ce păruse a se verifica cu bune rezultate în Uniunea Sovietică), a te opune ei însemna a intra în luptă cu un regim ce controla cu mîna înarmată o jumătate de continent şi era în plină expansiune pe alte continente. Apoi, succesul aparent, în primele decenii, al acestei modernizări comuniste a părut cu atît mai palpabil cu cît etapele modernizatoare anterioare comunismului, cu toate progresele făcute într-un timp istoric relativ scurt, nu fuseseră parcurse în întregime în România. Tocmai lacunele modernizării capitaliste româneşti antebelice au permis pseudomodernizării comuniste să pară, începînd cu anii â60, ca fiind un dat al istoriei, valid, legitim şi ireversibil. Firesc, această modernizare comunistă şi-a găsit subiecţii şi clienţii săi; pentru o populaţie anterior preponderent rurală şi deloc pretenţioasă, confortul relativ al unei locuinţe la bloc şi facilitatea la fel de relativă a aprovizionării dintr-un magazin aflat în drum spre serviciu, într-un oraş el însuşi în expansiune, reprezenta saltul optim ce se putea spera, ca nivel de trai, în decursul unei vieţi de om.
De la un capăt la altul al regimului comunist, momentul folosit ca reper în analizele comparative a fost anul 1938, anul de maximă dezvoltare a României interbelice. Această operaţie reprezintă, în sine, un fals premeditat. Sînt comparate două realităţi care nu aveau nimic în comun: de o parte (în 1938), o economie liberă, concurenţială, în care cererea şi oferta făceau legea pieţei necontrolate de stat, i
