Am intrat în presă, în 1992, la Zig zag, publicaţie patronată de un omuleţ agitat, pe nume Octavian Mitu. Era greu să-l suporţi, să te înţelegi cu el, şi toate zvonurile privind trecutul şi anturajul său duceau într-o anumită direcţie. În plus, ne-a făcut mult rău, neplătind dările către stat şi provocînd o gaură neagră în cărţile noastre de muncă. "Această perioadă nu se ia în calcul la vechime."
Dar, ce-i drept, nu se băga niciodată în conţinutul revistei. Nu-i prea plăcea ce scriam noi, tovarăşilor săi nici atît, însă ne lăsa în durerea noastră. O singură dată ne-a cerut ceva. După catastrofa aviatică de la Baloteşti, a vrut să tragem pe ideea că se profită de nenorocire pentru a se încerca scoaterea TAROM-ului de pe piaţă! Înclin să cred că nu avea nici un interes în companie, ci era doar o inflamare naţionalistă. Ni s-a părut benign şi, în definitiv, nu era un scenariu exclus, aşa că am marşat.
Ulterior, Mitu a ajuns deputat PSD, apoi a emigrat în SUA, unde aud că ar fi masterand în ceva. Orice e posibil.
Erau acele vremuri romantice în care cele vreo mie de publicaţii româneşti şi doar cîteva zeci de posturi de radio şi TV însemnau cam tot atîtea firme şi, implicit, patroni. Mai buni sau mai răi.
Astăzi, a fi ziarist în Bucureşti - şi poate nu numai - înseamnă, în linii mari, a-ţi răspunde la întrebarea tranşantă: Vîntu, Sîrbu sau Voiculescu? Patriciu încă tatonează. Trustul media al fraţilor Micula e subţire. Ar mai fi elveţienii, adică mai mult Evenimentul zilei, că în rest - doar dacă vrei să faci presă de scandal sau de nişă!
În provincie nu ştiu exact cum stau lucrurile, dar am impresia că în cam fiecare judeţ se bat între ele cîte două mici trusturi de baroni locali - unul mai de dreapta, altul mai de stînga. Oricum, e limpede că îi ajunge şi pe ei din urmă "trustizarea". N-ar fi de mirare ca în cîţiva ani să nu mai exis
