Cine îl cunoaşte cât de cât pe Nicolae Prelipceanu nu se poate să nu îi fi remarcat vitalitatea, jovialitatea naturală, entuziasmul, cheful de comunicare, disponibilitatea permanentă de a dialoga cu însufleţire preţ de minute bune, pe indiferent ce temă. Mereu cu zâmbetul pe buze, bucuros de orice întâlnire cu un cunoscut care îi iese în cale, la fel de în largul lui la berărie sau la un simpozion sofisticat, jurnalist infatigabil, la curent cu tot ce e nou în spaţiul media, Nae Prelipceanu are imaginea unui om foarte bine ancorat în realitate, care nu dispreţuieşte însă nici micile (dar vai, atât de dulcile) plăceri ale vieţii. Pusă în raport cu personalitatea (sau doar cu imaginea) sa, poezia unui asemenea autor ar trebui să fie una a marilor libaţii, o continuă celebrare a vieţii sau, eventual, o satiră sarcastică la adresa lumii contemporane. Nimic din toate acestea nu se regăseşte în lirica lui Nicolae Prelipceanu. Mai mult decât atât, urmare a unei sublime schizoidii, universul poetic al lui Nicolae Prelipceanu pare a se situa exact la polul opus existenţei diurne a scriitorului. El este unul crepuscular, devitalizat, dominat de singurătate şi de conştiinţa obsedantă a inevitabilităţii morţii. În versurile sale, omul este redus la dimensiunea sa biologică şi, în faţa lui Dumnezeu, întreaga istorie a umanităţii nu este decât o pastă fetidă care, din clipa naşterii oricărui individ, nu face decât să îşi urmeze procesul de descopunere. Drama condiţiei umane constă în aceea că, dacă fiecare individ are iluzia unicităţii sale (iubeşte, are ambiţii, este convins că îşi urmează propria cale), privit din înălţimea dumnezeirii, el nu este decât o vietate oarecare ce îşi urmează drumul către moarte şi care poate fi oricând suprimată, precum furnicile anonime care invadează vara bucătăria poetului. Din acest punct de vedere privită viaţa, progresul devine o iluzie, genera