● În aeroportul "Henri Coandă" s-a nimerit să fiu două zile consecutive, pe la orele 6,30 dimineaţa. Brusc, aeroportul nu mi s-a mai părut un loc misterios şi inaccesibil, ca pînă acum. În primul rînd, sînt expertă în ordinea curselor de dimineaţă, şi cam ştiu la ce ghişee se face check-in-ul: întîi e Londra, pare-mi-se, apoi Madridul, şi, în cele din urmă, Viena. Cozile nu mi s-au mai părut atît de inumane, odată pentru că am învăţat, în sfîrşit, cum să stau la ele fără emoţii, şi apoi pentru că în România oamenii continuă să fie vorbăreţi şi neregulaţi în mişcări, ba chiar, ades, însoţiţi de numeroşi copii de toate vîrstele - deci nu te plictiseşti niciodată. Funcţionarii de la bagaje şi paşapoarte nu mai pun întrebări, nu mai sînt înspăimîntători şi bănuitori, pur şi simplu te lasă să treci: deşi am mai plecat, abia acum reuşesc să mă bucur de un sentiment de indiferenţă firească pe care, probabil, căpşunarii l-au atins acum vreo 10 ani. Nici măcar femeile de serviciu ale aeroportului, care par că te privesc critic, ca şi cum ţi-ar spune că nu faci altceva acolo decît să le dai lor de lucru şi să te afli în treabă, ori chelneriţele de la sandvişurile foarte scumpe, nu mă mai stresează: li s-a dus mitologia de spaţiu dintre, nu mai sînt decît nişte oameni care au găsit un loc de muncă, probabil mai bun decît altele...
● La hoteluri, de cînd eram mică şi mergeam la celebrul (pentru unii) "Mangalia", visam la room-service. E drept că în camerele respectivului stabiliment, care nu ştiu cum funcţiona în colaborare cu "Siemens" şi avea mulţi turişti străini, existau tot soiul de butoane tentante în camere. În fapt, nu funcţionau. Cel puţin nu în camerele noastre. Puteai primi micul dejun în pat, dacă unul din colocatari se ducea şi-l aducea de la restaurant, unde îţi dădeau orice pînă sus, dacă te cunoşteau. (Sau dacă îţi aducea Zîna Mării, care, în perioada
