Nu ştiam (sau uitasem) că Bernard Pivot a debutat editorial, în 1959, cu un roman (intitulat Iubirea în vogă). A rămas singura încercare de pînă acum în genul romanesc a actualului academician Goncourt; a publicat de altfel puţine cărţi, acaparat fiind de jurnalismul cultural. Cu un an înainte de a fi "comis" romanul fusese angajat de Figaro littéraire, în împrejurări neobişnuite, care nu lăsau să se întrevadă strălucita lui carieră de mai tîrziu.
Avea 23 de ani, tocmai terminase servicul militar şi a descins, venind din Lyon, în Paris, unde s-a dus glonţ la Centrul de formare a jurnaliştilor, al cărui elev fusese. Centrul se ocupa şi cu găsirea locurilor de stagiari şi Pivot a întrebat dacă era cumva vreun post liber la LâEquipe (era pasionat de fotbal, pasiune pe care n-a trădat-o niciodată). Nu, LâEquipe n-avea nimic liber, în schimb Figaro littéraire propunea un post de stagiar. Tînărul Pivot se duce la impozantul sediu al ziarului (aflat, atunci, în Rond-Point des Champs-Elysées) şi este primit de redactorul-şef al revistei, Maurice Noël, prieten al lui Claudel, admirator al lui Valéry, om de o statură fizică şi intelectuală impresionante. Micul interogatoriu la care îl supune Noël se îndreaptă, vertiginos, spre dezastru. Bernard Pivot mărturiseşte că nu auzise niciodată de Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, nici de Iubirea şi Occidentul a lui Denis de Rougement. Aceeaşi recunoaştere a ignoranţei cînd vine vorba de Valéry (cu Domnul Teste) sau de Paulhan (cu Les Fleurs de Tarbes). Noël îl întreabă, cu asasină ironie, dacă i se întîmplă totuşi să citească, şi ce anume; răspunsul e anemic, cu citarea a două-trei nume (printre care Antoine Blondin şi Félicien Marceau). Ca să nu încheie prea brutal conversaţia (şi poate şi din curiozitatea de a afla de unde a apărut acest june de o incultură crasă), Noël îl întreabă dacă e parizian sau
