Există voci critice, unele cu autoritate, care ironizează segmentarea decenală a generaţiilor noastre de scriitori, cu argumentul (serios) că o paradigmă literară nu se schimbă din zece în zece ani, cu o mecanică periodicitate. Susţinătorii punctului de vedere contrar arată că, totuşi, de vreme ce putem descoperi diferenţe semnificative, de adâncime, între "şaizecişti", "optzecişti" şi "nouăzecişti" ("şaptezeciştii" fiind o generaţie intermediară, iar "milenariştii", una în curs de afirmare), aceste structuri create de critică pe baza unui material artistic dat sunt valide, funcţionale, operaţionale. Nu putem utiliza criteriile cu care îl judecăm pe modernistul abstract Nichita Stănescu pentru a evalua poemele biografiste ale lui Mircea Cărtărescu. Şi invers. Conceptele diferă, unghiul de abordare se schimbă, însăşi înţelegerea poeziei suportă modificări de la o etapă la alta a istoriei acesteia. Generaţia '80 a impus în canon câţiva autori; dar, mai important decât atât, s-a străduit să disloce din ecuaţia literaturii termenul inefabil de "talent", activând o sin­tagmă profesorală: "ştiinţă de carte". Accentul se mută de pe opera vie, organică, pulsatilă, pe textul fabricat după o anumită reţetă; iar de aici, pe metatextul doveditor al inteligenţei, ironiei, culturii producătorului literar ce jonglează cu convenţiile. Pagina de carte devine intertextuală şi autoreferenţială, un teren al permutărilor lingvistice sau un spaţiu de un alb "semnificativ". Deşi a debutat editorial în 1994 (cu volumul Fireşte că exagerez), Robert Şerban îmi pare un tipic poet post-"optzecist", aderent numai biologic la generaţia ardentă a contrariilor: sex şi mistică. Placheta lui Cinema la mine-acasă, lăudată, pe coperta a IV-a, de către doi critici din promoţii diferite (Nicolae Manolescu şi Marius Chivu), exploatează minimalismul până la punctul de rupere. Poezia se realizează, aici, ma