Jucăria preferată a politicianului e televiziunea. Asta nu de ieri, de azi. Interesant e că, în perioade diferite, politicianul s-a jucat mereu altfel cu ea. La începutul anilor â90, yo-yo-ul era numai în mîna cîtorva. Erau nişte copii egoişti, care nu voiau să le dea jucăria şi celorlalţi, ba, mai mult, se foloseau de ea să-i pocnească în cap pe cei de pe margine. Era vremea cînd demonstraţiile antiguvernamentale de stradă nu puteau fi filmate din cauza ceţii, cînd se întrerupea emisia postului unic fiindcă televiziunea naţională era atacată de elemente duşmănoase (ceea ce făcea ca nişte vaşnici domni cu lămpaşe să-i sară în ajutor), cînd zîmbetul unui preşedinte, despre care se spunea că e "pentru liniştea noastră", invada tot ecranul.
După 1996, jucăria a fost luată şi de tabăra adversă, care stătuse pe tuşă pînă atunci şi se uitase cu jind la cum se distrează privilegiaţii. CDR-iştii, nevorbiţi, au descoperit de la început deliciile guvernării de la televizor. Îi vedeai cum trec în fiecare seară de la un talk-show la altul şi ne povestesc ce mare lucru urmau să facă (fascinaţia vorbitului la televizor a fost atît de mare, încît au uitat să mai şi facă ceva).
În fine, astăzi jucăria s-a democratizat, ca să nu mai vorbim de faptul că între timp au şi apărut mai multe jucării. Sînt mingiuţe, lopăţele şi găletuşe pentru toată lumea, nu trebuie nimeni să se mai bată pe ele. Cu toate acestea, puternicul zilei ia în continuare partea leului.
Iar puternicului zilei de astăzi chiar îi place să facă asta. Preşedintele Traian Băsescu este un mare fan al camerei de luat vederi şi adoră să fie filmat în toate poziţiile: cum dansează cu doamna, cum mănîncă la restaurant, cum se dă cu snowmobil-ul, cum conduce, cum dă mîna cu alegătorii, cum se pupă cu alegătorii, cum se lasă fotografiat, cum se lasă filmat etc. Nu-i ajung, după cum se vede, momentele