Cand d-l Leonard Orban, deja comisar european, a evocat necesitatea adoptarii urgente a unei strategii postaderare, aducand in atentie propriul proiect existent in acest sens, pe care il elaborase pe vremea cat era secretar de stat in Ministerul Integrarii, d-l Sebastian Vladescu, ministrul de Finante, a parut ca nici nu cunoaste acest proiect, ba, mai mult, a pasat parlamentului discutarea unei eventuale asemenea strategii. Ulterior, guvernul - ce parea sa fie scos de d-l Vladescu din aceasta sarcina - a incropit rapid o strategie postaderare, mai ales ca si Partidul Democrat s-a grabit sa prezinte una. PSD anunta, de asemenea, ca are o strategie alternativa. Departe de a constitui o strategie, cu precizarea mijloacelor de atingere a tintelor propuse si a alocarilor de resurse necesare, nedepasind de fapt caracterul unei simple liste de obiective, documentul guvernamental a fost pana la urma lansat ca un proiect in atentia partidelor si societatii civile pentru o dezbatere care ramane in principiu sa se deruleze in nu se stie cate etape. Indiferent insa de soarta strategiei, episodul Orban-Vladescu ramane unul deosebit de semnificativ pentru aspectul poate cel mai important al acesteia: insusi rostul ei! D-l Orban, atasat convins normelor europene - devenit intre timp, prin insasi functia ocupata, obligat sa le promoveze - a propus o abordare corecta: apartenenta la UE ofera noi oportunitati pentru care Romania, ca sa le valorifice, ar avea nevoie de o strategie, care sa devina un fel de proiect national in noua etapa din istoria tarii. D-l Vladescu, un om de afaceri foarte "terre à terre", a gandit pragmatic: ce sa-si piarda timpul guvernul, poate doar parlamentul, cu asemenea treburi, caci, dupa cum a dovedit experienta, orice fel de strategie, chiar mai mult decat minunata, tot n-o va aplica nimeni! Sa zicem insa ca, in sfarsit, intr-un apogeu de istorie, acum la