Imi amintesc cat de bucuros eram, de-a lungul scolilor mele din evul recent abrogat, fiindca tatal meu (contingent 1944) n-a luptat decat in Apus, pana in Muntii Tatra, adica nu a tras in „tovarasi rusi” cum facusera parintii altor colegi, nascuti mai devreme, incorporati ca atare si luptand deci si pe fronturile din Rasarit. Aceasta… bucurie a durat pana cand, casatorindu-ma, socrul meu mi-a… stricat autobiografia, el fiind supravietuitor la Cotu Donului, in Crimeea si Stalingrad, adica unul dintre soldatii care au luptat impotriva celor care ne devenisera brusc vecini, prieteni, frati, furnizori de… lumina.
Acum, ca vremurile acelea au trecut, ma surprind uneori temandu-ma de rescrierea istoriei. Daca cineva ma va acuza pentru drumul exclusiv vestic al tatalui, chit ca beligeranta eminamente estetica a tatalui sotiei ar putea juca rol de circumstanta atenuanta?
Dar daca, Doamne fereste, istoria se va scrie iarasi cu praf de pusca si sange dupa dicteuri exterioare, conform unor ratiuni politice aventuriste (vezi decembrie 1989!) si participarea la revolutia anticeausista va deveni motiv de patare a dosarului? Daca se va adeveri avertismentul marelui Iorga conform caruia daca nu-i invatam profunzimile, istoria se poate repeta?
Indiferent ce va fi, avem dreptul si datoria (noi si mai ales cei dinaintea noastra) sa spunem generatiilor viitoare cum (si ce) a fost, sa profitam de singurul drept democratic cert: libertatea cuvantului.
Sa profitam de existenta acestor arhive cu suflet care mai palpaie printre noi, barbati cu argint pe crestet si transee pe chipuri, care ne… incomodeaza in tramvaie si autobuze, in piete si pe trotuare cu mersul lor lent si schiopatat, cu vorbirea lor tremurata si noduroasa, cu reverele hainelor lor demodate pline de decoratii si insemnele supravietuirii in onoare pentru patria recunoscatoare: insignele de veterani.
