- Editorial - nr. 261 / 30 Ianuarie, 2007 Mai mult pentru a se afla in treaba, intr-un ciudat fel de bascalie, o parte din mass-media relata, recent, despre "congresul" celor 300 de oieri care a avut loc in caminul cultural din Corbi _ Arges. De fapt, acolo a fost o intalnire a disperarii si a durerii. Un fel de cantec de lebada! Ingrijorati, oierii s-au intrebat: ce se va alege de ei? Dar de toata truda lor de-o viata? Cum isi vor mulge oile de acum incolo? Unde vor mai paste mioarele? Unde isi vor vinde produsele? Ce vor face cu lana, cu pieile, cu mieii, cu branza, cu telemeaua? Pentru oameni, aceasta meserie, cea de oieri din tata in fiu, din mosi-stramosi, toate acestea sunt intrebari existentiale la care nu ei, ci altii trebuie sa gaseasca raspunsurile care sa le faca viata cat de cat suportabila. Ingrijorarea lor, cu totul indreptatita, isi are, uneori, radacina si in lipsa necesarei corecte informari. Senzatia dominanta, trebuie sa recunoastem, este, indiscutabil, aceea ca cineva doreste, pe cai dosnice, sa terminam, noi, romanii, cu oieritul, parte din radacina trainica a acestui neam care a dat, deopotriva, o faima binemeritata si traditia transhumantei, cu rol benefic in istoria dainuirii acestui neam. Adica, mai clar spus, sa terminam si cu traditia! Sa ne fie taiate radacinile continuitatii si dainuirii noastre. Incetul cu incetul, sa dispara pana si dovezile legitimarii noastre de cand lumea pe aceste locuri. Parte din clasa taraneasca, "Pastratoare a traditiei neamului - spunea odata savantul Vasile Parvan despre aceasta categorie sociala _ e singura care din timpuri stravechi a ramas, atat ca alcatuire etnica, cat si sufleteasca, aproape neschimbata." Ei, cei deprinsi din tata in fiu cu mestesugul oieritului in Marginime, in Poiana Sibiului si in imprejurimi, nelasati sa-si vanda acum prin alte parti zecile de mii de kilograme de branza stocata in pi