De multe ori, discursul public avintat, jurnalistic sau „oengistic“ sau al „societatii civile“, are in centru un vinovat. Exista un cliseu in toata lumea si cu atit mai mult in Romania, acela de a alege pentru toate neajunsurile cel mai vizibil vinovat. Toate frustrarile, toate neimplinirile individului se pot concentra asupra citorva oameni din pozitii-cheie.
Exista un film care surprinde foarte bine acest proces de trecere de la nereusita la obsesie: „Asasinarea lui Richard Nixon“ al lui Niels Mueller. Discursul personajului principal, interpretat de Sean Penn, are la inceput aparenta de critica normala a societatii de consum. Dar nu trece mult pina sa devina monomaniacala.
Singurul vinovat devine Richard Nixon: in consecinta, omul nostru se pregateste sa intre cu un avion in Casa Alba si comite cele mai stupide crime pentru a-si pune in aplicare planul. Nixon, se stie, nu a fost tocmai un reper etic, dar nu era vinovat pentru ca personajul nu putea lua un imprumut pentru o afacere cu anvelope si in nici un caz nu era vinovat ca sotia plecase de acasa.
Simpla vinovatie a presedintelui era ca aparea la televizor si nu se mai satura de „bai de imagine“.
Un mare pas civilizator ar fi sa-si faca fiecare dintre noi lista frustrarilor si nervilor si sa-i distribuie apoi in peisaj, proportional cu faptele. Cu alte cuvinte, Tariceanu si Basescu pot fi imbecili in anumite fapte, dar chiar n-are rost sa-i injuram pentru factura la telefon. Fapt care a devenit sport national in Romania. Am inceput exercitiul cu mine.
Asadar, iata un mic tabel de repartizare a nervilor mei, numai din ultimele zile:
1. Mai intii, firma de electricitate a constatat ca mi-a luat prea multi bani pe factura timp de citeva luni. Asa ca am platit ca prostul noua milioane de lei in avans, bani pe care nu pot sa-i retrag, mi-au zis
