- Editorial - nr. 262 / 31 Ianuarie, 2007 Ca si oamenii, cladirile au fiecare o istorie a lor. Cand vine vorba despre lacasuri de cult ale caror origini se pierd in negura veacurilor si a istoriei Ardealului, simplul cuvant "cladire" primeste semnificatii de o profunzime simbolica, stiut fiind rolul unic pe care asemenea constructii l-au avut, si il au inca in viata sociala, culturala si religioasa a comunitatilor rurale romanesti. Cu multe dintre ele, istoria a fost nedreapta. Construite cu chin, din putinul fiecarei comunitati romanesti, dintr-un Ardeal aflat sub cizma Imperiului Austro-Ungar, bisericutele ardelenesti au suferit de-a lungul vremii aceleasi urgii ca si oamenii care le-au dat suflet. Au fost jefuite, arse, au fost daramate doar pentru a-si pierde semnificatia de loc sfant, unificator al constiintelor unor oameni la randul lor asupriti, batuti si tradati de atatea ori in istorie. Apoi, cu ele au fost nedrepti oamenii. Patruzeci si cinci de ani de comunism, de uniformizare fortata a constiintelor, de "colectivizare" a religiei au transformat multe dintre aceste lacasuri binecuvantate in ruine, in praf, in amintire. Au ramas doar in povesti spuse de batrani, care isi aduc aminte cu nostalgie si resemnare de bisericile copilariei lor. In satele din Ardeal mai exista biserici construite din lemn, lasate, nedrept si deseori intentionat, in paragina si uitare. Chiar daca cele mai reprezentative monumente de arhitectura din zonele Sibiului, Brasovului si Muresului - sa zicem - sunt cetatile si bisericile fortificate, lacasurile de cult construite in vechime din barne de lemn fac parte din patrimoniul nostru cultural si istoric cel mai de pret. Ridicate de mesteri cel mai adesea anonimi, fara a avea maretia catedralelor gotice sau soliditatea fortificatiilor medievale, batranele bisericute ardelenesti - cele care au mai reusit sa dainuie in timp! - transpun