De peste tot, din ziare, din romane si poezii, de la televizor, de pe zidurile acoperite cu graffiti, din reclame si oferte, din spectacolele fashion parades, de pe Internet si de pe site-uri, din filme si din manifestarile underground: acelasi adevar care ne asalteaza simturile si constiinta: lumea de azi este o lume vicioasa, viciata, vecina cu nebunia, traindu-si cu disperare placerile, asteptindu-si cu nepasare mintuirea.

Prin tot ceea ce spune si face, aceasta lume pare sa-si joace ultima carte. Ultima sansa. Iar noi ii facem jocul, traim ca si cum ne-am juca, ne jucam ca si cum am trai, nu mai avem timp sa ne gindim la ceea ce sintem si vrem sa fim. Este aceasta lumea postmoderna, „postumana“, postistorica, prezenteista despre care vorbesc filozofii zilei? Este aceasta lume postmoderna o lume prescrisa, postscrisa, „prost scrisa“? Este destinul nostru de oameni postmoderni o entitate defectiva de morala, este el rezultatul unei alte morale, inevitabile, ce pune in miscare valori provizorii, pasagere, predictibile, preformatate?

E inutil sa punem aceste intrebari lumii din care facem parte, pentru ca lumea, ca orice obiect extern respectabil, in general tace, inchisa in propriile ei semne, simptome si semnificatii. Semnele lumii noastre par anume facute pentru a fi consumate imediat, intr-un soi de bulimie a pluriparticiparii, nu pentru a fi intelese sau explicate. Lumea isi face datoria mai mult sau mai putin dialectica de a merge inainte, de a ne duce si pe noi cu ea, de a nu ne lasa sa ne oprim spre a vedea daca viteza ei de deplasare n-ar trebui sa fie macar incetinita, redusa, restrictionata, daca furia ei generatoare de noi obiecte n-ar trebui cit de cit imblinzita. Daca mai vechea metafizica nu si-a gasit deja substitutele ei perverse.

Primul substitut de semn metafizic al lumii de azi e viteza. Dar nu acea viteza futurista, mo