Intr-un recent sfirsit de saptamina, directorul general al Teatrului din Oradea, Lucian Silaghi, despre a carui siguranta manageriala am mai scris, a decis sa faca parte dreapta celor doua sectii/companii ale institutiei, cea de limba romana si cea de limba maghiara, prima condusa de actrita Elvira Platon-Rimbu, secunda (Compania Szigligeti) de catre regizorul Meleg Vilmos.
La Sala Studio, ambele companii au optat pentru August Strindberg: un text clasic, Domnisoara Iulia, pentru Compania Szigligeti, unul mai putin frecventat (si cam subred), Care pe care, la sectia romana. Cel dintii in viziunea lui Funk Iván, al doilea in regia lui Petru Vutcarau. Daca primul director de scena a mizat pe energia actoriceasca, cel de-al doilea a incercat un soi de vals Boston, de blues de Craciun pariind pe lentoarea sustinuta mai ales vizual, gratie scenografiei esential albe, cu mici sfisieri de culoare, propusa de Vioara Bara, decorul Domnisoarei Iulia fiind, cel putin in zona lui centrala, cam neingrijit.
Pentru ambele spectacole scheletul a fost constituit de tripticul actoricesc, cu barbatul ca punct de echilibru al unei balante mereu dubitative. Daca Adrian Locovei o face din planul doi, cu scurte, dar elocvente intrari in spatiul de joc, Kovács Levente debordeaza de o forta elementara, rastignit intre Iulia (Tóth Tünde) si Kristin (Kovács Enikö).
Petru Vutcarau le lasa personajelor feminine, interpretate de Corina Cernea si Lucia Rogoz, intregul timp al unei dupa-amieze de Craciun sub semnul unei erotici esuate. Barbatul absent va fi inlocuit de Chelnerul episodic si de muzica excelent aleasa. Gemene prin destin si costum (hazlie ruperea de culoare a blanurilor roz, dar si amenintator-psihiatrica), prin taceri, prin gelozie, doamnele X si Y sint un soi de pereche de oglinzi fara actant la mijloc.
Funk Iván prefera dansul spaniol cu misc
