Asa cum adesea se intimpla in Romania, unde regula disolutiei e mai profunda decit nevoia disciplinata a solidarizarii, Teatrul Imposibil e una dintre fragilele institutii ale alternativei teatrale, pricina suficienta ca sa consideri rezistenta sa, din 2003 pina astazi, aproape un miracol. O data, fragila fiindca e departe de centru: Clujul are staif de batrin burg academic-aristocratic, unde se petrec constant tot soiul de minuni. Dar Clujul e, tot in substanta sa, o urbe profund conservatoare si, straniu de traditional, diriguita de oameni care au cu expresia artistica tot atita legatura cit are mosorul de bumbacel cu traversa de cale ferata. (A propos, stiti bancul cu desertul, cabina telefonica si traversa de cale ferata? Nu? Atunci nici nu vi-l spun.) Apoi, fiindca are un program complex, pe care s-a ambitionat, dincolo de orice evidenta a cotidianului dezolant, sa-l asume si sa-l imprime in ochii comunitatii.
Teatrul Imposibil e – imi cer scuze ca ma repet dupa trei ani si jumatate, in aceeasi publicatie –, inca, aberatia exceptionala menita sa confirme si sa intareasca regula. Ba chiar regulile, fiindca se pare ca sint mai multe. Regula indiferentei institutiilor producatoare de spectacole fata de timpul si spatiul in care isi desfasoara activitatea. Regula geografic-arhitectonica, dupa care un teatru e inainte de toate o cladire. Regula autismului teatral in raport cu literatura dramatica contemporana. Dar si cu spatiul reflectiei/teoriei. Si asa mai departe.
Teatrul Imposibil, fara sa fie singurul din tara, e probabil cel mai bine profilat din punctul de vedere al identitatii... doctrinare. Fiindca modelul de dezvoltare imprimat de animatorul lui (ramas, ciclic, singur, si refacindu-si, tot ciclic, echipele, cu o incapatinare pe care multi s-au grabit s-o califice cind drept obraznicie, cind drept inconstienta, cind ambele), regizorul m.ch
