Eu am citit-o si citat-o pe Cristina Bazavan; ea a citit si a citat, apoi, Observatorul cultural. Daca as fi fost sadica si m-as fi priceput mai mult la practica decit la teoria manipularii, n-ar fi trebuit nici sa ma gindesc sa-i raspund (sentimentul de a fi atacat pe cineva care nu-ti raspunde e teribil de frustrant, stiu asta pe propria-mi piele). Dar nu e cazul: presupunind ca cititorii nostri sint si cititori de ziare cu sute de mii de exemplare tiraj (ma oboseste ideea de a relua o discutie despre audienta si retorica scandalului), sa purcedem la raspuns.
Nu-mi dau seama ce-am gresit in logica-mi de-a putut cineva intelege, din prima parte a textului Teatrul sau dreptul romanesc la plictiseala, cum ca „revistele fara tiraj“ trimiteau la ceva ca Tabu. Fereasca sfintu’, paranteza despre doamna Bazavan era doar un intermezzo rautacios (recunosc), am o sanatate mentala care-mi permite sa nu ma gindesc prea mult la cit de des sint injurata ca critic, iar revistele fara tiraj (iaca si exemplul dorit) erau Teatrul azi si Drama. Locurile in care scriu eu – Observatorul... si Ziua – au exact atit de multi cititori citi imi doresc. imi place sa-mi cunosc „publicul“, nu-mi doresc milioane de audienti: sa vorbesti cu toata lumea inseamna sa nu vorbesti cu nimeni. Cind vreau sa fiu citita de oameni de cultura si artisti de teatru, scriu la Observator..., cind aspir la alti spectacofili, cind vreau sa trag clopotelul de alarma al publicului si institutiilor, scriu la Ziua (dupa care toate textele-mi ajung la LiterNet, unde gasesc un al treilea public, cel tinar si dinamic, care cauta informatia si placerea).
Amindoua (sau toate trei) sint publicatii cu forta simbolica, ceva care nu vine neaparat odata cu tirajul, ci cu increderea pe care o au „elitele“ (cele care produc schimbarea) in seriozitatea si profesionalismul lor. Si al meu. E vorba de cali
