Am o mare admiratie, dublata de invidie, pentru oamenii siguri de ei, aproape lipsiti de dubii (sau pe care stiu sa le ascunda perfect), pentru cei care au intotdeauna la indemina o solutie simpla, transanta chiar si pentru cea mai complicata problema. E bataie mare pentru titlul de campion absolut al acestui fel de solutii, nici nu ma gindesc sa intru-n cursa. Stau doar si ma mir sa vad printre aspirantii la podium si pe unii cu solida pregatire filozofica.
Iata, de exemplu, ma lasa perplex privatizarea ca panaceu. Sper sa nu fiu taxat scurt de neocomunism daca recunosc ca nu pricep, desi cunosc teoria, de ce este un adevar axiomatic ca o intreprindere oarecare, de orice fel ar fi ea, oricit de mare si de orice tip, merge mai bine daca este administrata de oricine altcineva decit de stat.
Daca ma uit in jur si pe notele de plata pe care le primesc lunar, vad ca privatizarea companiilor mari, de interes public, de la telefonie la distributie de gaz sau electricitate, nu a dus nici la cresterea calitatii serviciilor, nici la ieftinirea lor. Nici bancile, asa private cum sint, nu ofera servicii mai bune. Privatizarea nu duce neaparat nici la eradicarea coruptiei. Si nu doar la noi, unde specificul local pare sa-si puna amprenta pe orice model economic sau social: tunurile de tip Enron nu de companii de stat au fost date. Sigur, e mai linistitor sa stii cine te fura, X sau Y, persoane in carne si oase, decit sa injuri statul, dar problema a fost doar mutata (privatizata), nu rezolvata. Pe de alta parte, parca e mai frustrant sa-l stii pe ala care te fura si sa-l vezi radios linga tine, la teatru sau pe strada, in loc sa-l stii dupa gratii.
De fapt, e foarte posibil ca intreprinderile privat(izat)e sa mearga mai bine. Mai ales din punctul lor de vedere. Ce vreau sa spun e ca asta nu ma incalzeste intotdeauna pe mine, consumator al produselor lor
