Actorii de film nu sint, in mod obligatoriu, si actori (buni) de teatru (desi ar putea parea ca ordinea profesionalizarii e inversa). Iar explicatia nu vine din considerente legate de diferenta intre tipul de joc si modul de constructie narativa a filmului versus teatru, si nici macar din calitatea memoriei si cantitatea de text ce trebuie memorat. Diferenta sta, pur si simplu, in ceea ce as numi capacitatea unui actor de a se prosti pe scena.

Sa detaliez: in timp ce povestilor exemplare li se prohoduia, incet-incet, sfirsitul, iar Teoria Critica le daduse chiar la tiparit ferparele, cinematograful, in secolul lui de existenta, devenea din ce in ce mai mult, in componenta-i hollywoodian-comerciala, dar nu exclusiv, o arta a marilor naratiuni; in timp ce pe Charlemagne intelectualii francezi de stinga il dadeau jos de pe cal, cinematograful se pregatea sa-i scrie omagiul pe pelicula, iar citeva decenii mai tirziu, cind Ahile si calciiul lui, Patrocle, fusesera de mult deconstruiti antimitizant de catre alti intelectuali, care, insa, nu-si mai permiteau sa se numeasca de stinga, cineiubitorii dadeau navala sa vada ultimul hit despre Troia.

Altfel spus, in cea mai vizibila componenta a sa, filmul zilelor noastre (ca si cel al zilelor bunicilor nostri) e o arta populata, intr-un procent coplesitor, de eroi (si eroine). Daca n-ar fi fost Magnolia lui P.T. Anderson, despre Tom Cruise n-am fi aflat niciodata ca se poate si prosti (i.e. juca antieroi, personaje slabe, plasate pe curba descendenta a destinului) pe ecran, la fel cum despre celebra-i fosta sotie, Nicole Kidman, cu toate Oscarurile care-i vor fi dat ocol, n-am fi stiut in veci ce buna actrita e (in termeni... teatrali) in absenta Dogville-ului. Ceea ce nu inseamna ca, in ochii spectatorilor de film (cinefilii sint o alta specie) si a celor mai multi dintre critici, cei doi n-ar fi fost in topu