Privesc o fotografie din ziar cu Valentin Ceauşescu: un bărbat între două vârste, cu o ţigară în mână, zâmbind ironic spre armata (presupun) de reporteri. Are şi de ce să zâmbească: într-o lume construită împotriva lumii din care provine şi care a făcut din el o vedetă, Valentin Ceauşescu e un învingător. A fost, de altfel, mereu un învingător. Mai prudent decât fratele său lansat pe culoarele puterii politice, a rămas undeva în penumbră. Dacă Nicuşor împărţea - ca prim-secretar de judeţ - butelii şi televizoare color, Valentin făcea şi desfăcea echipe de fotbal. În imbecilitatea şi slugărnicia lor, diverşi meşteri ai balonului rotund îi poartă şi azi o vie recunoştinţă: Valentin "le-a asigurat condiţii de vis", le-a dat bani şi paşapoarte. I-a făcut mari. Un elogiu al competiţiei, nu-i aşa?

Într-o lume de surogate, Valentin Ceauşescu face figură de vedetă media, deşi calităţile îi lipsesc, în mod clar. Poate nu m-aş fi obosit să scriu despre el, dacă n-aş fi constatat o veritabilă năvală în spaţiul public a diverselor beizadele comuniste. Chiar atunci când e vorba de un tolerat al nomenklaturii comuniste, precum Mădălin Voicu, aroganţa şi agresivitatea răzbat prin toţi porii. După ce-a patronat furtul unui nume de parc - faimosul "Parc Ioanid" a devenit, într-o operaţie tipică de clientelism politic, "Parcul Ion Voicu" -, astăzi, acelaşi personaj ne zvârle în obraz argumente în care neruşinarea şi lipsa de logică îşi dau mâna. Somat să predea vioara Stradivarius la care cântase părintele său, maestrul Mădălin invocă doar de el ştiute "impozite" plătite de merituosul violonist. Păi, ce are vioara cu prefectura? Ion Voicu a plătit taxele invocate de fiul său în calitatea lui de cetăţean, şi nu ca stăpân al viorii Stradivarius. Milionul de lei achitat pe vremea lui Gheorghiu-Dej provenea din banii tuturor, fără dobândă, pe când impozitele tatălui se percepeau pe