⢠Alexandru Muşina, Scrisorile unui fazan (Epistolarul de la Olăneşti), Editura Cartier, 2006.
Epistolarul de la Olăneşti al lui Alexandru Muşina, din revista Vatra, a fost una dintre cele mai discutate rubrici din presa culturală a ultimilor ani. Publicate între 1998 şi 2003 şi adresate criticilor de la Vatra, Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, scrisorile lui Muşina au contrariat, au aprins (prin francheţe, radicalitate, luciditate) spiritele şi au alimentat activa "cultură de bucătărie" de pe lîngă redacţii, grupuri şi grupuscule. Transferînd o mulţime de lucruri "care se spun", în zona celor "care se scriu", şi denunţînd astfel schizoidia moştenită din vremea cenzurii, Muşina a încălcat o primă regulă a amiabilei convieţuiri. Dîndu-şi demisia din generaţia â80 şi ironizînd pînă la pulverizare postmodernismul românesc, a călcat-o şi pe cea a solidarităţii de corp generaţional, în faţa duşmanului comun: ceilalţi. Neoficiind retoric şi eventual eseistic bolile culturii române, ci azvîrlindu-le capricios şi subiectiv (epistolar, nu-i aşa?) în faţa preopinenţilor, Muşina a nesocotit şi cea de-a treia bună regulă, a profeţiilor acceptabile: asumarea unui rol, a unei măşti, cultivarea ifosului vizionar. În plus, prin renunţarea la titlul rubricii din Vatra - trecut în subtitlu - Muşina mută ironia devastatoare în autoironie.
Epistolarul de faţă trimite la alte epistolare celebre, care au făcut şi şcoală, fixînd totodată istoricul şi anamneza patologiei avute în vedere: sechelele comunismului în lumea culturală românească. Din Olăneşti, fosta patrie a vacanţelor balneoclimaterice sindicalizate, Alexandru Muşina trimite scrisori terapeutice, scrise în pauzele "tratamentului". Cînd adună epistolele în volum, Muşina o ia însă înaintea receptării: el ştie foarte bine că a rămas, într-un fel, singur, că - fiind polimorf, dilematic, fără morgă (ca în viaţă!)
