Cel mai bun lucru la meseria de ucigaş plătit e că, dacă eşti bun, victima nu te poate suna niciodată. N-ai s-o auzi plîngîndu-se la telefon. N-ai să ştii, de fapt, cum îi sună vocea şi dacă e, pînă la urmă, om. În meseria asta, dacă o faci bine, nu există decît oameni mulţumiţi: ăia care plătesc. Sau cei deja decedaţi. La jurnalişti, chiar şi la cei din Dilema veche, întîlnirea cu victima e însă oricînd posibilă şi, pe alocuri, îngrozitoare.
Am păţit-o săptămîna trecută, cînd m-a sunat Memoranda Onac. Dacă n-aţi citit ediţia precedentă, Mema (poartă totuşi un nume mai scurt decît cel dat de tata) e unul dintre jurnaliştii implicaţi în dosarul arestaţilor pentru şantaj. Evident că în acel articol n-am putut rezista tentaţiei să folosesc aşa un nume, Memoranda Suplexa Onac, în combinaţie cu extrase din rechizitoriu. Poate aţi rîs. Mulţumesc.
Ce nu m-am gîndit e că victima modestelor mele săgeţi poate avea nu doar părinţi, rude şi prieteni - ci chiar şi dreptate. Nu m-am gîndit la asta pînă cînd n-am auzit-o pe victima mea, la telefon. Ea a sunat, fără să-mi ceară ceva, doar să mă audă. Şi, evident, că doar ştie ceva meserie, să-mi aducă aminte de cadavru.
Care cadavru? Nu mă fac că nu ştiu de el. Cel pe care îl am pe conştiinţă (aşa modestă cum e) a pamfletului. Cel pe care l-am lăsat în drum, după ce l-am călcat cu maşina de scris şi-am uitat să anunţ. Sau să-mi cer iertare pentru deranjul de a-i reteza picioarele, cu firul de la mouse.
O fac acum, chiar fără să ştiu dacă victima era pe trecerea de pietoni sau prin loc nepermis. Cu aceste dubii cu tot, îi dau cuvîntul Memei:
Pentru numele meu e Ťvinovat» tata. Pentru ceea ce am făcut sau n-am făcut eu sînt singura responsabilă.
Vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie... Dumneavoastră, editor general la un cotidian regional... Care crede, ca un prost, în presă şi-şi face munca