Nostalgicilor culturali, si numai lor, le-as recomanda un volum aparut recent si care este un monument de timpenie si de abjectie. E vorba de o carte de 450 de pagini purtind un titlu inselator: Conferinta (secreta) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955 (editura Vremea, 2006). Vorbeam deunazi cu o doamna care pina nu demult (adica pina a iesit la pensie) lucrase ca realizatoare de emisiuni culturale la radio (radioul public, se intelege). Doamna a spus la un moment dat, pe un ton atit de categoric incit nu admitea nici o contrazicere, ca doar inainte de 1989 se facea cultura adevarata. Destul de iritat, printre altele si datorita faptului ca mi-am dat seama de indata ca nu am sanse sa-i schimb parerea, am venit totusi cu citeva argumente, cum ar fi acela ca intr-un regim politienesc, ce isi propune supravegherea stricta a populatiei si indeosebi a intelectualilor, nu putem vorbi de cultura autentica. "Fleacuri", mi-a replicat doamna, "eram cu totii urmariti de Securitate, si ce-i cu asta?" (acest "cu totii" o includea si pe ea printre potentialele victime, ceea ce facea dialogul si mai anevoios). Mi-a mai zis ca n-am decit sa compar scoala de azi cu scoala de odinioara ca sa vad ca deosebirile sar in ochi.
Avem aici, evident, o varianta a nostalgiei ("era mai bine inainte!") pe care nu e simplu s-o combati cu argumente rationale. In mod obisnuit, nostalgicii sint cei care regreta vremurile in care aveau siguranta locului de munca, plateau chirie mica si isi amageau foamea cu ratiile minimale, distribuite pe cartela, de un stat-partid omnipotent si omniprezent. Nostalgia culturala este mai complicata si mai perversa. E greu sa demonstrezi ca astazi problema invatamintului nu tine atit de scaderea calitatii cit de schimbarile de mentalitate (fenomenul este global, nu se petrece doar in Romania). O abordare lucida si echilibrata a chestiunii au avut-o recent, in de
